Ultimul lustragiu din Gorj

Lustruieşte pantofi de peste 40 de ani şi este ultimul lustragiu din judeţul Gorj. A şters mii de încălţări la tot atâţia oameni care i s-au perindat printre periile sale, lustruind ciubote până când simţea că-i picau mâinile din umeri. A câştigat şi câte o sută de lei pe zi, pe vremea lui Ceauşescu, oamenii stând la coadă pentru a-şi lustrui ghetele. Numai că acele vremuri au apus demult, iar acum clienţii lustragiului sunt doar câteva persoane pe săptămână, aceştia fiind pe cale de dispariţie la fel ca şi ocupaţia de lustragiu.

Potrivit Clasificării Ocupaţiilor din România, lustragiul figurează la grupa muncitorilor necalificaţi, şi este un meşteşug pe cale de dispariţie. Unul dintre lustragii care existau în Gorj şi acum 40 de ani este Constantin Bonculescu (71 ani). Un bătrân simplu pe care îl vezi în fiecare zi în staţia CFR din Târgu-Jiu, aşteptând la poarta de intrare a oraşului în speranţa că cei care coboară din tren vor vrea să-şi facă pantofii. Nu a făcut o şcoală specială pentru a şti să lustruiască încălţările dar s-a specializat la locul de muncă. „De peste 40 de ani, fac munca asta pentru că am fost nevoit. Tatăl meu a murit pe front iar eu a trebuit să mă întreţin pentru că noi eram trei fraţi”, istoriseşte lustragiul.

Boierie pe vremea lui Ceauşescu

Perioada dictaturii comuniste a fost una care aducea venituri frumoase lustragiilor din Târgu-Jiu. „Pe vremea lui Ceauşescu a mers, se făcea treabă bună”, spune Bonculescu. Bătrânul povesteşte că făcea între 70 şi 100 de lei, la zi. „Eram peste drum la Prefectură, la vremea aia, şi făceam bani buni pentru că atunci banii aveau valoare”, zice pensionarul lustragiu. Fireşte, pentru banii pe care îi încasa, lustragiul trebuia să plătească statului. „Se plătea atunci autorizaţie trimestrială. Pe trei luni era 75 de lei, apoi a ajuns 150 de lei, din ăia de care erau atunci, cred că mai am şi acum o autorizaţie din aia pe-acasă”, mai spune ultimul lustragiu din Gorj.

Şi femeile îşi lustruiau pantofii

Pe timpurile dinainte de 1989, nu doar bărbaţii îşi făceau pantofii. „Erau destule femei care veneau să-şi facă pantofii şi le lustruiam bec… Deh, câteodată, te mai uitai şi la picior că erai tânăr. Acum, femeile nu mai vin să-şi lustruiască pantofii. Mai sunt doar câteva, de aici din gară, care mai vin”, spune, cu tristeţe, bătrânul. Bărbaţii însă erau clientela fidelă a lustragiului. Zilele de 23 august şi 1 mai erau mană cerească pentru bătrân, acesta povestind că atunci era coadă ca la carne. „La zilele festive, de 23 August şi 1 Mai, mă dureau mâinile de câţi pantofi făceam. Toţi care mă cunoşteau, îmi spuneau: «Hai Gogule!» Şi aşa făceam la pantofi de mă dureau mâinile că trebuia să-i fac repede că aveam coadă”, adaugă lustragiul.
Cu toate astea, mai erau câte unii care îl păcăleau pe lustruitorul de pantofi. „După ce îi făceam, câte unii fugeau în tren. Alţii spuneau: stai că mă duc să schimb şi nu mai venea. Ce era să le faci?! Erau şi oameni din ăştia”, îşi aminteşte Bonculescu. Meşteşugul l-a ajutat pe bărbat să vadă că nu întotdeauna cei care au bani sunt şi cei mai darnici. „Să vă spun o chestie. Eu pantofii ăştia care îi făceam, venea câte unu’ îmbrăcat, aranjat, la cravată, şi mă gândeam că dă şi el mai mult. Tocmai el îşi bătea joc. Aşa că ăştia care au bani mulţi, le tremură mâna”, e o lecţie de viaţă învăţată de lustragiu pe propria piele.

Tehnica lustruirii

Deşi pare o nimica toată, lustruirea pantofilor îţi cere oarece îndemânare şi puţină rapiditate, tot procesul durând cât recreaţia mare a elevilor, adică vreo 20 de minute. „Întâi cureţi pantoful, adică îl degresezi, după care dăm cu cremă. Demult se dădea şi cu ceară dar acu’ nu se mai găseşte. Apoi, la sfârşit, faci lustrul cu o pânză”, explică lustragiul. Acesta însă are o problemă în procurarea ustensilelor folosite la „şlefuirea” ghetelor, zicând că „nu mai găsesc ce-mi trebuie aşa cum găseam pe vremea lui Ceauşescu, pentru toate nuanţele şi pentru orice pantof”.

S-a stricat piaţa

„Făceam treabă de nu s-a mai văzut pe timpuri, dar acum nu mai merge”, zice, dezamăgit, Constantin Bonculescu. Dacă, pe vremuri, îşi făceau pantofii de la mic, la mare, acum doar câţiva pensionari mai aleg să-şi lustruiască încălţările. „Oamenii mai în vârstă ce mai vin că în rest, tineretul de-acum poartă adidaşi şi insulete. Asta e moda, n-ai ce să zici. Nu mai merge, abia mai fac unu’ la două săptămâni”, mai zice lustragiul. Bătrânului nu îi este ruşine că o viaţă întreagă i-a şters pe alţii pe pantofi. „De ce să-mi fie ruşine?! Doar nu fur, nu fac nimic rău şi, apoi, nu am ştiut să fac altceva. Am câştigat o pâine azi, şi-am mâncat-o mâine. Mi-a plăcut să fiu băiat cinstit”, spune, pe final, singurul lustragiu din Gorj.
Un meşteşug pe ducă, lustragiul are, în prezent, conotaţii reprobabile, mulţi percepând această misie ca pe ceva ruşinos. Astfel, în timp ce la noi, lustragii dispar, în alte ţări aceştia sunt încă la modă. Unii dintre aceştia pot fi văzuţi chiar şi în aeroporturile internaţionale, la „serviciile” acestora apelând o mulţime de oameni de afaceri şi nu numai. La noi, la Gorj, Constantin Bonculescu este, deocamdată, ultimul om care, cu cea mai mare uşurinţă, mai face pantofii în schimbul a unui leu greu.

IRINEL CEURANU

La Târgu-Jiu,

Zeci de angajaţi angrenaţi în luna curăţeniei

Zeci de salariaţi ai Primăriei municipiului Târgu-Jiu mişună prin oraş făcând curăţenia de primăvară. Ionuţ Jilăveanu, şeful Serviciului de Gospodărire Comunală Târgu-Jiu, spune că „oficial” campania de curăţenie a demarat la începutul acestei luni, dar „neoficial” înfrumuseţarea localităţii a pornit încă de când a dat căldura. Prin urmare, în prezent, spune Jilăveanu, se lucrează în diferite zone, se schimbă bordurile, se toaletează arborii, se schimbă coşurile de gunoi şi băncile dar se şi greblează spaţiile verzi. Şeful Serviciului de Gospodărire Comunală mai spune că toate aceste lucrări nu se fac numai în oraş, ci şi în celelalte localităţi aparţinând municipiului Târgu-Jiu, în acest sens fiind mobilizaţi în teren, zilnic, 54 de salariaţi ai administraţiei locale.

(I.C.)

Grupurile sanitare ar trebui să fie curate precum nişte farmacii. Aşa „ar trebui” numai că proprietarii acestora preferă să tragă apa după prevederile legii şi trec cu vederea peste modul în care arată WC-urile.
„Gândacul”, un simbol al mizeriei, va fi „steaua” acordată fiecărei toalete, arătând astfel gradul de educaţie al acelora care întreţin aceste grupuri sanitare.

Bruxelles –centru

Ne aflăm în inima oraşului Bruxelles, capitala Belgiei, dar şi una dintre cele trei capitale ale Uniunii Europene. Numai că după cum arată buda, parcă am fi pe la o primărie pe la noi pe la ţară. Nu se poate ca taman la mama lor, adică în inima Europei, să nu fie apă curentă şi hârtia igienică să stea împrăştiată pe jos. Ce-i drept, am văzut ceva utilităţi dar ăia care au folosit buda parcă ar fi nişte ţărani de la Cocorova.

- mediu toxic
- ca în fundu' grădinii
- daca nu ai de ales
- acceptabil
- modelul occidental şi în Gorj