O soluţie radicală

Iniţierea procedurilor de suspendare, continuarea şi adâncirea conflictului dintre Traian Băsescu şi premier, dintre Traian Băsescu şi Parlament, au dat naştere unei controverse răsunătoare în presă şi în politică. Adepţii preşedintelui l-au lăudat pentru neobositul efort de a adapta Constituţia la personalitatea sa. Adversarii l-au denunţat, pentru că o încalcă. Primii l-au îndemnat şi îl îndeamnă să continue pe acest drum, al forţării Legii fundamentale.
Ceilalţi l-au îndemnat să se astâmpere.
Dusă astfel, dezbaterea relaţiei dintre Preşedinte şi Constituţie nu e menită a aduce în România normalitatea de care e mai mult ca niciodată nevoie acum, când ţara se confruntă cu examenul infernal al integrării efective în Uniunea Europeană. Pentru că şi amicii şi duşmanii lui Traian Băsescu au dreptate. Chiar dacă ales cu un număr inconsistent de voturi şi într-o împrejurare mirosind a lovitură de stat, Traian Băsescu se poate considera ca fiind trimis la Cotroceni de voinţa întregului popor.
Asemenea celorlalţi preşedinţi, Traian Băsescu a devenit preşedinte graţie uriaşului efort pe care-l reprezintă votul direct şi universal.
Cu o asemenea cheltuială de energie electorală, un preşedinte nu se poate rezuma la fapte şi declaraţii strict protocolare.
E ca şi cum cineva şi-ar da aproape toată averea pentru un cal pe care e obligat să-l ţină în grajd. Dar nu numai atât. Ca şi ceilalţi preşedinţi, Traian Băsescu a făgăduit, în campania electorală, că va rezolva probleme ţinând de domenii fără nici o legătură cu decorativul. Luându-şi în serios angajamentele, Traian Băsescu s-a manifestat şi se manifestă ca preşedinte-jucător.

Astfel stând lucrurile, încălcările mărunte, dar repetate ale Constituţiei de către Traian Băsescu au o anumită îndreptăţire.
Domnia sa s-ar putea limita la prerogativele puse la dispoziţie de o Constituţie schizofrenică: deşi ales prin formula republicii prezidenţiale, Traian Băsescu beneficiază de prerogativele unui preşedinte de republică parlamentară. Îl putem condamna că vrea să se consume pe măsura efortului naţional depus pentru ca să ajungă la Cotroceni?!
Adversarii preşedintelui au şi ei dreptate. Efortul de a lărgi Constituţia e periculos nu numai din punct de vedere legalist, dar şi din punct de vedere politic. Toate celelalte instituţii decid şi acţionează plecând de la Constituţia existentă. Nici una nu ia în calcul – şi nici nu poate – că preşedintele Traian Băsescu vrea o Constituţie mai largă.
De aici o întreagă aiureală. Cum s-a întâmplat în cazul Cioroianu. Premierul a trimis la Cotroceni propunerea ca Adrian Cioroianu să fie ministru de Externe, luând în calcul faptul că Legea fundamentală face din aprobarea preşedintelui o simplă formalitate. Preşedintele consideră însă că Legea fundamentală nu prevede o simplă formalitate, ci dreptul de a aproba sau a respinge propunerea. Şi cum totul se rezumă la interpretarea unui text, ambele părţi au rămas blocate. Preşedintele respinge propunerea interpretând în felul său prevederea constituţională. Premierul susţine, interpretând prevederea constituţională în felul său propriu.
Din această dilemă, vorba lui Caragiale, se poate ieşi în două feluri:

1. Una dintre cele două părţi îşi impune propriul punct de vedere asupra prevederii constituţionale.
2. Amândouă părţile apelează la un arbitru: Curtea Constituţională.

Ar mai exista o soluţie.
Ca forţele politice să aibă voinţa unei revizuiri a Constituţiei pentru a transforma România într-o republică parlamentară.
Greu de crezut.