Cum arată România la un de la aderarea în Uniunea Europeană? Cum era de așteptat, în mare, cam la fel ca în decembrie 2006. Ba chiar ceva mai rău, în destule privințe. Creșterea economică s-a încetinit, inflația a depășit prognozele BNR, iar deficitul de cont curent, care măsoară diferența dintre sumele în valută intrate și ieșite din țară, a atins un nivel îngrijorător, în jur de 20 miliarde euro. Derapajele populiste, mai ales programul de mărire consistentă a pensiilor, au depășit de mult limita de avarie și riscă să dea peste cap în anii următori stabilitatea macroeconomică a țării. Și în plan politic lucrurile stau mai rău. După eliminarea Monicăi Macovei din Guvern, Ministerul Justiției a devenit un adevărat etalon de obediență politică, partidele și Parlamentul bat toate recordurile în materie de lipsă de credibilitate și, în opinia multora, actualul Guvern este cel mai slab din 1990 încoace.
Doar cu câteva luni înainte de sfârșitul anului 2006, încă se mai făceau pronosticuri la București: intrăm sau nu în Uniunea Europeană în 2007? Semnalele neoficiale de la Bruxelles dădeau varianta optimistă drept cea mai probabilă, dar nimeni nu putea garanta sută la sută că așa se va și întâmpla până la urmă. Realitatea e că, până la urmă, au prevalat considerațiile politice în fața celor de ordin tehnic. La momentul respectiv, Uniunea nu era deloc în cea mai bună stare de funcționare. Cu Tratatul constituțional blocat și cu procesul de extindere înghețat, Bruxelles-ul nu avea în nici un caz nevoie de complicațiile suplimentare pe care amânarea aderării României și Bulgariei le-ar fi introdus cu siguranță. Nu era însă un secret pentru nimeni faptul că, dacă ar fi fost întrebați doar experții de la Comisia Europeană, ei ar fi recomandat ca aderarea celor două țări să fie amânată cel puțin pentru încă 5 ani.
Aceste lucruri s-au uitat însă repede. Majoritatea politicienilor, în frunte cu liderii liberali, se poartă astăzi de parcă pe 1 ianuarie 2007 s-ar fi născut, ca Afrodita, din spuma mării, o altă țară, o altă administrație publică, un alt sistem de justiție, o altă clasă politică. Toate perfect funcționale. Când sunt confruntați cu observații privind situația internă, mai ales atunci când e vorba de corupția la nivel înalt sau de promovarea unor inițiative legislative de genul celor care au atras recent criticile ambasadorului Nicholas Taubman, în actualii noștri guvernanți se trezește brusc un soi de semeție națională agresivă. Cei care până în 2005 salutau public cu entuziasm și se raliau criticilor formulate la adresa guvernării Adrian Năstase de fostul ambasador american Michael Guest, de către cel al Marii Britanii sau de fostul șef al Delegației Comisiei Europene la București, Johnatann Scheele, resping acum indignați astfel de intervenții ca un amestec nejustificat în chestiunile interne ale țării.
La un an de la intrarea în UE, România arată ca un sportiv care, după ce a reușit, ajutat cu bunăvoință de arbitri, să treacă cu chiu, cu vai linia de sosire, a rămas încremenit într-o stare de autoadmirație debusolată. Odată obiectivul îndeplinit, toată lumea s-a relaxat brusc. Fără a realiza că simpla aderare la UE nu e un scop în sine, ci doar un instrument redutabil, dar oricum doar un instrument, în stare să asigure modernizarea accelerată a țării. Că statutul de membru UE e important, dar nu ține loc de politică externă, nu ne face mai competitivi în plan economic și nu rezolvă decât parțial chestiunile de securitate, inclusiv cele de securitatea energetică a țării. Motive suficiente pentru ca România să vadă în apartenența la UE o cale de acces către oportunități suplimentare mai degrabă decât un panaceu universal.
Deși liderii europeni au reușit până la urmă să se pună de acord asupra unui Tratat de reformă a Uniunii, document semnat recent la Lisabona, aproape întotdeauna în chestiunile cu adevărat importante prevalează interesul național. Germanii, italienii, ungurii au perfectat deja acorduri separate cu Moscova, pentru a construi în comun noi rețele de transport al gazului rusesc, iar compania OMV, controlată de statul austriac, plănuiește să cedeze Gazprom-ului jumătate din centrul de stocare și distribuție a gazului metan de la Baumgartner, lângă Viena, al treilea ca mărime din Europa. Și asta deși ultima inițiativă nu face decât să torpileze proiectul Nabuco, sprijinit oficial de Uniunea Europeană.
Felul în care România, în ansamblu, nu doar guvernanții, clasa politică, ci societatea românească în general, se raportează la Uniunea Europeană e adesea dezarmant de schematic și simplist. Se vorbește lemnos și idilic despre Europa, despre poziții europene comune, despre standarde europene. Dogma europeană ca argument suprem e folosită obsesiv de un gen de pseudo-elită europenistă în curs de coagulare, constituită din politicieni, experți și oameni din administrație. Discuțiile tehnice despre lucruri, altfel deloc lipsite de importanță, precum taxa de primă înmatriculare, standardele de mediu sau sistemul informațional pentru subvențiile comunitare din agricultură, dau senzația că în România se discută mult despre Europa.
Ceea ce e doar parțial adevărat. La fel cum nu există o viziune națională coerentă privind direcțiile strategice de dezvoltare a României, nu există nici un punct de vedere românesc asupra proiectului european. Nu e vorba de puzderia de directive și reglementări emise la Bruxelles și de discuțiile privind absorbția fondurilor structurale, ci de chestiunile cu adevărat fundamentale: vrem o adâncire a integrării politice a Uniunii, cu un transfer important de autoritate către Bruxelles, sau doar un spațiu comunitar în care statele naționale să rămână actorii principali, e bine ca UE să se extindă sau nu în continuare și cum trebuie să-și definească în viitor strategia de securitate, separat sau în strânsă relație cu America, și, din această perspectivă, cum ar urma să se raporteze la Rusia, China, la India chiar, în economia jocului influențelor globale aflat în rapidă schimbare?
Astfel de dezbateri lipsesc cu desăvârșire, iar vina nu e doar a clasei politice, ci și a elitelor intelectuale și academice care, cel puțin deocamdată, se complac într-o stare de pasivitate provincială, așteptând soluții livrate de-a gata din exterior. Mulți vor respinge probabil acest gen de argumente, spunând că, oricum, capacitatea României de a influența astfel de decizii fundamentale e extrem de scăzută. Deloc adevărat. Putem să ne construim, de exemplu, un sistem de alianțe în interiorul Uniunii Europene, pentru a ne promova punctele de vedere. Evident, cu condiția să le fi formulat mai întâi. Altfel, vom regreta cu siguranță mai târziu, când jocurile vor fi deja de mult făcute, absența noastră de la o dezbatere esențială pentru societatea românească.
