Ţin-te tare, kosovare!

Inevitabilul s-a produs: Kosovo nu mai e cea mai sudică provincie a Serbiei, ci un nou stat pe harta Europei. Unul aflat în plin proces de recunoaştere internaţională, proces care - după „yes”-ul american şi după declaraţiile de dragoste ale marilor puteri europene - pare o simplă formalitate.
Sârbii sunt încă sideraţi: cum a fost posibil un asemenea coşmar? Ei nu se pot obişnui cu gândul că de duminică, 17 februarie 2008, Serbia este o ţară mai mică. Când rana se va cicatriza, iar durerile vor deveni suportabile, vecinii noştri vor avea răgazul să constate că neşansa lor istorică a fost aceea de a avea conducători nepotriviţi într-un moment nepotrivit.
Desprinderea Kosovo este consecinţa extremă a politicii iresponsabile duse de ultimul „dictator roşu” din Europa, Slobodan Miloşevici. Acum, omul e oale şi ulcele, deci pe el nici nu-l mai interesează, nici nu-l doare soarta Serbiei ciuntite. Dar poporul sârb, care la ultimele alegeri a optat pentru democraţie de tip occidental, suportă consecinţe dureroase.
Pe când era mare dictator la Belgrad, Miloşevici a făcut o greşeală impardonabilă: a încercat să rezolve problemele etnice din Kosovo prin măcelărirea populaţiei albaneze. Occidentul i-a cerut să pacifice zona prin mijloace politice, iar el şi-a trimis miliţiile paramilitare şi „comandourile morţii” pentru a-i decima pe albanezi.
Marile puteri n-au suportat afrontul şi au zis: dacă regimul de la Belgrad nu e în stare să rezolve problema în mod civilizat, atunci o rezolvăm noi. Au creat o forţă militară multinaţională, K-FOR, şi au pus piciorul în Kosovo. Astfel, armata sârbă (pe atunci, iugoslavă) a pierdut frontul kosovar, fiind obligată să se retragă. Iar odată retrasă, a ratat orice posibilitate de a interveni în forţă pentru a bloca independenţa provinciei.
Efectul s-a văzut zilele trecute: noua putere - prooccidentală - de la Belgrad a ordonat arestarea liderilor secesionişti pentru „acte criminale împotriva ordinii constituţionale şi a securităţii Serbiei”, dar cum să-i aresteze? Între timp, Belgradul s-a trezit despărţit de Priştina printr-o graniţă cu sârmă ghimpată şi o armată multinaţională. Poliţistul sârb nici măcar nu mai poate să se plimbe prin Kosovo, ori să iasă cu o fată la cinematograf, darmite să mai şi aresteze pe cineva. Albanezii au aplicat cu succes o politică specifică Balcanilor: ţin-te tare, kosovare!
Lecţia „Kosovo” ne arată spre ce dezastru s-ar fi îndreptat România dacă mai rămânea Ceauşescu la putere. După căderea dinozaurilor comunişti (Honecker în Germania răsăriteană, Husak în Cehia, generalul Jaruzelski în Polonia, Kadar în Ungaria, Jivkov în Bulgaria şi, mai ales, troica Brejnev-Andropov-Cernenko în URSS), Ceauşescu rămăsese ultimul bastion stalinist al Europei. Unul pe lângă care Miloşevici al Iugoslaviei părea chiar „băiat bun”. Dacă ar fi reuşit să-şi perpetueze puterea încă doi-trei ani, Ceauşescu ar fi devenit, probabil, ţinta unor operaţiuni dure ale marilor puteri. De exemplu, nu era greu de stârnit o mişcare antiromânească în maghiarime. Una inacceptabilă, provocatoare, pe care regimul anchilozat al lui Ceauşescu n-o putea trata altfel decât cu duritate. Şi atunci chiar am fi avut un scenariu de tip Kosovo, cu intervenţia unei trupe multinaţionale care să protejeze minoritatea maghiară de brutalitatea unui regim retrograd.
Şansa noastră a fost Revoluţia, urmată de aderarea la NATO şi de integrarea europeană, cot la cot cu Ungaria. Sârbii au ratat prosteşte această şansă. În 1990, ei aveau un avans confortabil în faţa noastră. Erau vremuri în care oltenii şi bănăţenii mergeau la muncă „la sârbi” aşa cum merg acum în Italia sau Spania. Sârbii plăteau bine, pentru că trăiau bine. În orice caz, mult mai bine decât noi. Se aflau mult mai aproape de integrarea în Europa. Dar în Europa am ajuns noi şi ungurii, pentru că nu ne-am irosit în războaie prosteşti.