HAR-COV nu va fi Kosovo II

17 februarie 2008 va fi o zi specială în cartea de istorie a cel puţin două naţiuni europene: cea sârbă şi cea albaneză. Una creştină, cealaltă musulmană. Una tristă, cealaltă exuberantă. Una pierde teritoriu, cealaltă se extinde. Sigur că declaraţia unilaterală de independenţă a provinciei Kosovo nu înseamnă, automat, şi independenţa. Urmează zile cruciale, cu negocieri asidue în cancelariile lumii. Va fi un război diplomatic de o încrâncenare extremă, în care America se va confrunta o dată în plus cu Rusia, amintindu-ne de vremurile Uniunii Sovietice şi de Războiul Rece.
Cea mai mare greşeală pe care o poate face vreuna dintre tabere, în acest moment, ar fi să recurgă la violenţă. Astfel de excese le-ar fi fatale şi sârbilor, şi albanezilor. De altfel, sârbii au mai făcut o dată această eroare, care în cele din urmă i-a adus la acest verdict fatal. E vorba despre atrocităţile comise de armata şi de miliţiile sârbe în Kosovo, în timpul regimului dement al lui Slobodan Miloşevici. Atunci, Occidentul se ruga de dictatorul de la Belgrad să-şi ţină în lesă demonii războiului. Miloşevici a sfidat întreaga lume civilizată şi a ignorat vocile lucide din propria-i ţară. A împânzit provincia Kosovo cu cadavre de albanezi. Acum, Belgradul a ajuns la mâna Occidentului. Va fi capabil acesta să respingă tentaţia răzbunării pe o naţiune aflată, într-un moment nefericit, la mâna unui dictator?
Dacă independenţa va deveni efectivă, vom găsi pe hartă două Albanii: cea cu capitala la Tirana şi cea cu capitala la Priştina. Va fi doar un pas spre Albania Mare – paradoxal, opera nebuniei lui Miloşevici. Când acesta a încercat să strivească Kosovo, Serbia a pierdut practic Kosovo. Marile puteri au decis atunci, probabil, că o ţară (Serbia) incapabilă să-şi administreze o provincie altfel decât strivind-o nu merită nici s-o păstreze. Logica e cinică şi incorectă: Serbia de azi nu mai e condusă de Slobodan Miloşevici, ci de Boris Tadici, proocidentalul tocmai ales preşedinte în dauna unui ultranaţionalist prorus.
Momentul 17 februarie 2008 ar putea avea o relevanţă specială nu doar pentru Serbia mică şi pentru Albania Mare, ci pentru întreaga Europă. E adevărat, într-un fel se derulează lucrurile în interiorul Uniunii Europene şi cu totul altfel în afara ei. În plus, una e să fii sub umbrela NATO şi alta e să te plouă când e vreme rea. Dar semnificaţia acestei zile rămâne: pentru prima dată în Europa postbelică, o provincie se desprinde din trupul unei ţări pe criterii etnice. O minoritate naţională, transformată în majoritate locală, declanşează (şi obţine?) un paralizant proces de secesiune. Nu cumva acesta este un precedent extrem de periculos?
Dintr-un capăt în celălalt al Europei, există zone, regiuni, provincii care visează de multă vreme desprinderea teritorială pe criterii etnice. Unii au deschis războaie sângeroase pentru a-şi atinge scopul, alţii au recurs la terorism, iar alţii s-au limitat la „arma” revendicărilor.
Să aruncăm o privire de la vest spre est. Catalunya şi, mai ales, Ţara Başcilor vor să se rupă de Spania. Flandra şi Valonia au dese pusee de separare, ameninţând existenţa Belgiei. Corsica franceză (leagănul lui Napoleon Bonaparte) are în sânge dorinţa de independenţă. Irlanda de Nord nu va renunţa niciodată la gândul desprinderii de Regatul britanic. În fostul imperiu sovietic, Rusia întreţine multe focare etnice, precum Transnistria în Republica Moldova sau Abhazia în Georgia. Iar Ucraina chiar pare o ţară paralizată între tendinţele proocidentale ale jumătăţii vestice şi atracţia către Moscova a bazinului estic, dominat de populaţie rusofonă.   
Zona maghiarofonă HAR-COV (Harghita-Covasna), din centrul României, prezintă unele caracteristici speciale. În primul rând, plasarea geografică departe de graniţa cu Ungaria. Apoi, calmul etnic din perioada postcomunistă. Nu s-a ajuns la lupte armate, la atentate sau la comandouri extremiste. Dar şi mai important, în acest moment, este statutul comun, al României şi Ungariei, de membre ale Uniunii Europene şi ale NATO.
De aceea, putem sta liniştiţi: Ardealul nu va găzdui prea curând un Kosovo II. Şi, sperăm, nu se va afla niciodată în această dramatică situaţie.